duminică, 13 octombrie 2013

Clicuri cu filipineza

      Sunt Ionuţ şi sunt dependent. Aşa mi-aş începe prezentarea dacă aş avea ocazia să vorbesc într-un grup de oameni asemănători mie. Suntem mulţi, suntem puţini? Cine ar putea spune exact? Înclin să cred că
suntem tot mai mulţi, pentru că în tot mai multe zone ale lumii îşi face simtiţă prezenţa internetul şi, odată cu el, jocurile multiplayer ce pot fi jucate în timp real.
      De când sunt dependent? Probabil de la primul clic pe care l-am dat, de la prima strategie aplicată în joc, cu gândul şi dorinţa de a-mi dovedi şi a le dovedi altora că pot purta bătălii, pot întreţine armate, pot administra oraşe. Doar cei care au încercat să umple grânare, să echipeze soldaţi, să întărească cetăţi în jocuri de strategie pot înţelege înfrigurarea care mă cuprindea atunci când mă aşezam la calculator şi porneam lupta.
      Mult timp nu am vrut să recunosc faptul că această dependenţă îmi răpeşte mult din timpul liber, mă izolează de lumea reală şi mă strânge tot mai tare în chingile sale, oferindu-mi noi şi noi tentatii. Zilele în care nu îmi puteam da clicurile, nu îmi puteam schimba armurile sau eroii, mi se păreau fade, aproape fără sens. Eram precum alcoolicii care nu au băutură, precum fumătorii care nu găsesc o țigară, precum dependenții de sex dintr-un film pe care îl voi povesti în curând pe blog: Tentații (i)rezistibile, o comedie savuroasă și în același timp serioasă, în regia lui Stuart Blumberg.


      Am avut primul conflict serios cu părinții și prima trezire în ziua în care am calculat banii pentru pâine în CP, moneda virtuală din Conquer. Nu vreți să aflați cât de urât a reacționat mama și câte restricții mi s-au pus în acea perioadă. Deși întâlneam tentații la tot pasul, eram nevoit să mă prefac că nu le observ, ca ai mei să nu îmi interzică accesul la calculator.
      Îmi amintesc de perioada în care m-am împrietenit cu o filipinează. Jucam amândoi Conquer. Eu eram începător și aveam nevoie de ajutor pentru a scăpa de cei ce îmi atacau arcașul. Filipineza s-a oferit să mă protejeze și așa am trecut, pe nesimțite, din joc pe mess și pe facebook. Nu știam cum arată, motiv pentru care ajunsesem ciuca glumelor proaste. Mama îmi spunea că se așteaptă ca într-o zi să îi bată la ușa vreo grăsană cu ochii alungiți (dacă ar fi suplă și-ar pune poze, nu?), cu pielela galbenă, vorbind în cuvinte de câte două litere.
      Mă trezeam înainte de ora 5 dimineața, pentru a-mi da clicurile necesare în joc. Plecam pe fugă la școală, unde în pauze discutam cu colegii numai despre jocuri abia apărute, despre recorduri bătute, despre noi strategii de aplicat. Mă întorceam de la școală, ciuguleam pe fugă ceva și mă opream direct în fața calculatorului. Până seara târziu nu simțeam foame, sete, nevoi de orice natură.
      Nu știam dacă e noapte sau zi, cald sau frig. Nu cunoșteam plictiseala, deși toate zilele erau la fel. Treceam de la un joc la altul, de la o planșă la alta, de la o dependență la alta, într-un ritm infernal. Zilele în care părinții erau acasă îmi aduceau odihna și îmi stârneau agitația pe care orice dependent o simte atunci când nu își poate satisface dorința care îl obsedează.
      De ce vorbesc la trecut? Doar pentru a vă induce în eroare. Încă sunt dependent de jocuri, chiar dacă am terminat deocamdată cu școala și mă joc mai mult seara. :)

Articolul participă la competiția SuperBlog 2013, etapa numărul 4, sponsorizată de

0 comentarii:

Te-ai pierdut?

Un produs Blogger.