vineri, 25 octombrie 2013

Din fragedă copilărie

      "Dacă florile ar avea guriţă, le-aş da să mănânce în fiecare zi şi dacă le-ar fi frig, le-aş înveli cu o păturică moale sau poate că le-aş băga în cizmuliţa mea călduroasă", am spus când aveam în jur de cinci ani, 
într-un sfârsit de toamnă rece, când am observat, poate pentru prima dată, că bruma le culca la pământ, făcându-le să devină aproape transparente şi inerte. Cum să lăsăm o floricică în curte, în ger, să cadă bruma pe ea, să îi degere obrajii, să îi cadă frunzele şi primăvara să o găsim moartă, cu căpşorul pe pământul îngheţat?
      Iată o amintire ce îmi este dragă, o amintire ce a condus mai târziu la transformarea mea în tatăl tuturor răniţilor. Cunoscusem nedreptatea şi simţisem mila. Eram pregătit să îmi susţin prietenii şi să salvez fiinţele ce păreau fără apărare, fiinţe ieşite parcă din Jocurile foamei. Pisici, căţei, copii, toţi neajutoraţii care mi-au ieşit în cale au primit îngrijirile mele.
      După ce am descoperit acuarelele şi cărţile cu eroi din triburile amerindiene, am exersat o vară întreagă pictura pe corpul meu şi pe prietenii de la bloc. Penele de prins în păr erau mai greu de găsit, însă nevoia te învaţă, aşa că am bătut la poarta unei bătrâne ce creştea găini, i-am vorbit despre o întreagă urzeală a universului şi am rugat-o să îmi dea un mănunchi de fulgi, din cei răspândiţi prin ogradă. Învăţam să mă descurc fără ajutorul părinţilor şi dovedeam, 15 ani mai târziu, că pereţii unei case pot fi înveseliţi, dacă îi pictezi.
      Tot în fragedă copilărie m-a prins bunica mea curăţând pereţii cojiţi ai casei. Molozul rezultat îl amestecam cu pământ, apă şi pietricele.
-Ce faci aici, Ionuţ? m-a întrebat bunica.
-Îi fac şi mamei o căsuţă, că a ta este mare şi are destul material.
      Poate părea un gând de comunist, însă în realitate era primul semn că nu mă sperie munca, nici măcar cea de jos. Pentru a uşura povara familiei şi a avea un ban de buzunar, în timpul liceului am lucrat ca alpinist utilitar, m-am legănat în coardă susţinut de hamuri, am placat blocuri şi case cu rigips şi polistiren, am colorat cu lavabil suprafeţe întinse, am învăţat ce înseamnă lucrul în echipă.
      Aveam în jur de zece ani. Mă jucam de-a spadasinii cu un coleg de clasă. Aveam nuiele de salcie, lungi şi unduioase, neascultătoare în mânuţele noastre. O clipă de neatenţie şi nuiaua colegului mi-a tăiat obrazul. Sângele curgea şiroaie, vorbindu-mi despre fragilitatea fiinţei umane. Încă mai am semnul. În acea zi am învăţat ce este iertarea, dar şi că unele jocuri pot fi periculoase.
      Familia mea, micşorată încă din vremea când umblam cu biberonul în mână, a avut perioade în care banii erau număraţi de câteva ori înainte de a fi cheltuiţi. Nu întotdeauna erau suficienţi şi pentru jucării, dulciuri sau excursii. Mă jucam singurel în casă cu un pumn de mărunţiş. Întindeam pe pat jucăriile şi îmi impuneam să cumpăr una singură, cea care mi se părea importantă în acel moment. Am învăţat să îi preţuiesc, să nu îi risipesc pe nimicuri, să respect munca celui care îi câştigă. 
      Nu doar din jocurile clasice ale copilăriei (pititea, leapşa, şotronul sau ţară, ţară, vrem ostaşi) am învăţat despre viaţa de adult, ci şi din întâmplările mai mult sau mai puţin amuzante ale copilăriei ce mi-a fost ca o Şcoală de Luptă, făcându-mă să îndrăgesc Jocul lui Ender. Dacă nu iei viaţa prea în serios şi o tratezi cu candoarea din copilărie, mai mult ca sigur şi ea te va răsplăti, scutindu-te de nopţi îngândurate şi probleme ce par fără rezolvare.




Articol participant la competiţia SuperBlog 2013. 

0 comentarii:

Te-ai pierdut?

Un produs Blogger.